Căciulița noastră, cea de toate zilele…

Autor: Alexandra Csergő, psihopedagog si psihoterapeut

M-am gândit adesea să scriu un articol despre modul în care obișnuim noi, românii, în mod special, să protejăm căpșoarele copiilor noștri cu căciulițe, pe tot parcursul anului, indiferent de anotimp sau de vreme.

Și eu am crescut cu căciulița pe cap! Până la 6 ani am locuit împreună cu străbunica mea, căreia îi spuneam Măița, și o mătușa, pe care o numeam Nana, într-o căsuță bătrânească din orașul Giurgiu, de unde se trage mama mea. Căsuța era mică, avea trei camere, una dintre ele, dormitorul, mai exact, fiind încălzită de o sobă cu lemne. Celelalte camere nu erau încălzite, prin urmare, nu aveam voie să ies din camera de dormit, ca să nu răcesc. Pentru a fi convinsă mai ușor, pe pragul ușii erau așezate două personaje veșnic prezente în copilăria noastră: Baba Cloanța și Bau-Bau (o mătură îmbrăcată într-un halat sau într-o pătură). Dar asta e o altă poveste, despre care aș putea vorbi într-un alt episod.

Nana îmi croise mai multe căciulițe, din acelea care se leagă sub bărbie. Deși nu ieșeam prea des din dormitor, aveam permanent o căciuliță pe cap, zi și noapte, chiar dacă soba ardea și în cameră era foarte cald. Simțeam un disconfort foarte mare deoarece căciulița aluneca într-o parte și-n alta sau chiar se rotea, ajungând adesea cu ea peste față, mai ales în timpul somnului. De asemeni, părul îmi ieșea mereu din căciulă, ceea ce mă enerva foarte tare, pentru că mă gâdila pe față și pe gât, astfel încât cineva (inclusiv eu) trebuia să mi-l așeze, din nou și din nou, cu degetele înapoi în căciulă. În plus, mă deranja și senzația de cap înfundat, într-o cutie, ca și cum aveam o cască pe cap, dar și faptul că transpiram adesea.

Când am plecat acasă, la București, la vârsta de 6 ani, am luat cu mine și colecția de căciulițe, pe care le-am mai purtat o vreme, cel puțin noaptea, la somn, pe motiv că era frig în casă. (După cum, probabil, știți, pe vremea comunismului nu se dădea căldură în apartamente.)

Care a fost consecința, pe termen lung? Consecința a fost că, atunci când am mai crescut și mi s-a oferit libertatea să aleg dacă port căciulă sau nu, am ales, bineînțeles, să nu port, indiferent de cât de frig era, deoarece eram sătulă, chiar alergică la a purta ceva pe cap. Ceea ce a dus, inevitabil, în câțiva ani, la sinuzită, deoarece căpșorul meu necălit, obișnuit să poarte căciulă și în casă, nu a putut face trecerea de la hiperprotecție la lipsa totală a protecției.

M-am întrebat de multe ori de ce avem, totuși, această grijă exagerată? De unde vine ea? Pentru că, uitându-mă la noi, adulții, observ cum, odată cu venirea frigului, începem prin a adăuga, treptat, câte ceva în plus vestimentației noastre: mai întâi un pulover, un hanorac, pantalon lung, o geacă subțirică sau o jachetă, apoi o eșarfă sau un fular la gât, o geacă groasă, ghete sau cizme, mănuși și, în cele din urmă, căciula. Cu alte cuvinte, căciula este, aproximativ, ultima piesă pe care o introducem. Unii dintre noi nu poartă niciodată căciulă, poate doar își trag gluga atunci când simt nevoia. Și par a fi în regulă! Ceea ce mă face să mă gândesc, automat, că cea mai rezistentă parte a corpului nostru, la frig, este capul!

Ajung să mă întreb, așadar, de ce unii copii încep să poarte căciulă în luna august? Nu pot să nu observ invazia de căciulițe, în fiecare an, începând cu data de 15-20 august… Pentru că se spune că la această dată vine toamna și temperatura scade cu aproximativ 5 grade, adică termometrul nu mai înregistrează 30 de grade, ci 25? Un amic de-ai noștri, din Canada de fel, venit în concediu în România, ne-a întrebat într-un an: „What’s the thing with căciulița, here, in Romania? I mean, really, why are the children wearing căciulița?” Am râs, desigur, era simpatic, însă nu prea am știut ce să-i răspundem, pentru că nici noi nu știam răspunsul. Așa cum nu înțelegem nici când vedem adulți cu copii în parc sau pe stradă, adulții îmbăcați lejer, cu o bluză sau jachetă, iar copiii cu geacă și căciulă groasă de iarnă. Am văzut cazuri extreme în care părintele purta tricou cu mânecă scurtă, iar copilul polar, vestă și căciulă, roșu la față și transpirat; moment în care părintele îi reproșează copilului că aleargă și se agită, d-aia transpiră și, prin urmare, d-aia răcește! Drept consecință, mai adaugă un strat de haine ca să evite răceala. Am văzut copii cu căciuli pe cap la școală, în clasă, chiar dacă temperatura este una destul de confortabilă. Am văzut copii cu căciuli la munte, în pensiune, unde noi, restul, stăteam în tricou. Văd copii purtând căciuli în supermarket, la mall, în restaurante sau în magazine…

În țările din vestul sau nordul Europei, unde clima este mai aspră, copiii nu sunt nici pe departe la fel de înfofoliți. Am fost de câteva ori în Olanda și, de fiecare dată, am admirat relaxarea lor cu privire la acest aspect. Deși erau cam 10-12 grade (dar se simțea ca și cum ar fi fost 3 grade, din cauza umezelii și a vântului), majoritatea copiilor purtau hanorac sau gecuță subțire, iar căciulă nu purtau decât cei foarte mici care erau plimbați în cărucior; nu am văzut să poarte fular la gât, deci, nici peste gură și nas.

Pe ceilalți îi urmăream cât erau de vioi și cum le fluturau pletele în vânt în timp ce pedalau sau erau transportați pe bicicletă (căci ei așa se deplasează la grădiniță/ școală/ serviciu, pe bicicletă), fără să acorde nimeni atenție la faptul că hanoracul nu e închis bine până la gât, sau e chiar deschis, că, stând în șa, pantalonul s-a ridicat până la genunchi, iar piciorul a rămas gol, dar nici că le curg ochii și nasul de la vânt. Și cred că nici nu și-au pus problemă că răcesc la urechi.

Dragi părinți, dacă vouă vă este bine în tricou sau bluză, înseamnă că și copilului îi e! Dacă vouă vă e bine cu capul descoperit, înseamnă că și copilului îi e! Copilul nu are nevoie de mai multe straturi de haine, mai ales că el este mai activ, aleargă, se joacă, face mai multă mișcare. Pielea lui are nevoie să respire. Răcelile sunt provocate de viruși, nu de faptul că aleargă, nu de frig, nu de curent și nici de înghețată. Iar virușii acționează atunci când organismul este slăbit, când nu este obișnuit cu schimbările mediului, nu poate face față și nu se poate adapta, nu se poate autoregla, pentru că nu este lăsat să învețe să facă acest lucru. Dacă îi puneți copilului pe cap căciulă groasă la 15 grade, la -10 grade ce-i veți mai pune? Luați-o treptat, așa cum faceți și cu voi! Sau, dacă vreți, încercați măcar o dată să vă puneți și voi căciuli groase la 15 grade, ca să-i puteți înțelege mai bine pe copiii voștri! Analizați cum vă simțiți!

Ni se spune că ei sunt mai sensibili și că au imunitatea mai scăzută… Nu-i adevărat! Copilul vine pe lume cu tot ce are nevoie. (Mă refer la un copil tipic, desigur!) El vine puternic și cu o extraordinară capacitate de adaptare, cu instinct de supraviețuire. Până când intervenim noi, adulții, cu grija exagerată, frica, credințele și obiceiurile culturii noastre, ajungând să stricăm ceea ce natura a lăsat bun. Copilul este atât de rezistent pe cât îi permitem noi să fie, cum îl obișnuim, cum îl învățăm. Dacă îl cocoloșim, atunci va fi sensibil; dacă îl expunem, atunci va fi adaptat. Și încă ceva: bucurați-vă că al vostru copil e energic, sare, aleargă, se joacă, e activ și vioi! Lăsați-l să zburde, pentru că asta înseamnă sănătate curată!

Nu mi-am propus să vă judec, dragi părinți! Este evident faptul că fiecare dintre noi încearcă să facă ce crede că este mai bine pentru copilul său. Vreau doar să spun că ar fi bine să încercăm să empatizăm mai mult cu copiii noștri, să încercăm să înțelegem mai mult care sunt nevoile lor, fără a le impune pe ale noastre. Ascultați-i, pentru că ei știu ce e bine pentru ei și ne spun, ne arată sau ne cer; însă noi nu avem încredere în ceea ce simt ei, le spunem că sunt mici și nu știu; avem impresia că doar noi, prin calitatea noastră de părinți, știm tot ce e mai bine pentru ei.

În cele din urmă am realizat că purtarea căciuliței, la noi, este o tradiție. Am vrut să împărtășesc această revelație cu voi, pentru că, astfel, poate conștientizează fiecare de unde vine și va reuși să schimbe. Vine de la ceea ce am văzut în copilăria noastră, de la ceea ce ne-au spus mama, bunica, mătușa, vecina că este bine, iar noi am luat de bun, am înghițit pe nemestecate și am aplicat la rândul nostru, fără să ne gândim dacă avem cu adevărat nevoie. Așezați-vă o clipă și gândiți-vă: aceste comportamente automate sunt ale voastre sau ale altor persoane? Aveți încredere în intuiția voastră și veți descoperi lucruri noi pe care nu le știați despre voi! Știu, e greu, influența celorlalți e mare… când ieși din bloc, cu copilul la plimbare, imediat sar trei vecine uimite: „Cum? Nu are căciuliță?”, astfel încât să te facă imediat să te simți că nu ești o mamă suficient de bună. Să știți că aceste persoane, chiar dacă vă sunt apropiate și vă iubesc, și, cu siguranță, vă doresc binele, nu dețin adevărul suprem! Fiecare are propria lui realitate, așa că puteți și voi să vă creați realitatea voastră, să schimbați acolo unde credeți că e nevoie, să faceți cum considerați că e bine pentru voi și să găsiți adevărul vostru. Aveți doar încredere în voi și în copilul vostru!