Autor: Alexandra Csergő, psihopedagog si psihoterapeut
Jocul, în general, îi ajută pe copii să își exprime emoțiile, dar și să comunice cu ceilalți. De aceea, în psihoterapie, jocul este, în sine, un demers terapeutic. Terapia prin joc poate fi utilizată atât în cazul copiilor cu diferite tipuri de deficiențe sau tulburări, cât și în cazul copiilor tipici care, temporar, trec printr-o perioadă dificilă, stresantă și se confruntă cu dificultăți de adaptare din cauza unor schimbări apărute în viața lor: începerea grădiniței sau a școlii, schimbarea grădiniței sau a școlii, schimbarea educatorilor, mutarea într-o casă nouă sau într-un alt oraș, apariția unui frățior, divorțul părinților, plecarea sau decesul unui membru al familiei, abuzul fizic, verbal sau emoțional etc.
În timpul jocului, terapeutul interacționează cu copilul și îl observă, în același timp. Atunci când se joacă, copilul se simte în largul lui, liber să-și exprime gândurile și trăirile, exprimându-se în limbajul jocului, reușind, astfel, să spună lucruri pe care nu le-ar putea spune în lumea reală. Jocul este și un prilej de intervenție, în același timp. De exemplu, un copil foarte competitiv, care se simte foarte frustrat atunci când pierde la joc, și, neștiind cum să-și gestioneze frustrarea, devine agresiv, țipând, aruncând jucăriile și lovindu-i pe cei din jur, poate fi provocat la o cursă cu mașinuțe. Bineînțeles, ca în orice joc, trebuie să existe niște reguli, bine stabilite încă de la început. Terapeutul va provoca situații diverse, în care copilul câștigă, dar și pierde, observând modul în care el reacționează. În cazul în care devine furios, terapeutul îl va învăța să-și gestioneze furia. Încetul cu încetul, pe măsură ce vor fi și alte jocuri la care va pierde, copilul va accepta mai ușor acest lucru și va învăța că a pierde, uneori, este absolut firesc, că i se poate întâmpla oricui și că cel mai important lucru într-un joc este te simți bine, să te distrezi alături de ceilalți participanți. Desigur, aceste schimbări se produc în timp.
Pot fi utilizate foarte multe jocuri pentru a-l accesa: basme, puzzle-uri, nisip kinetic, plastilină, păpuși, marionete, jocuri de rol, mașinuțe, jocuri de construcții, jocuri cu animăluțe, desen sau orice altceva îi face plăcere copilului și îl activează. Din orice se poate face o poveste, cel mai mult contează capacitatea ludică a terapeutului, modul în care acesta știe să intre în lumea copilului; vorbim, practic, de talent.
Comunicarea conținuturilor cu încărcătură emoțională este dificilă în cazul copiilor. De aceea, terapia prin joc și fantezie este mai confortabilă decât terapia prin cuvinte. Jocul cu căsuța păpușilor este foarte potrivit în cazul psihoterapiei cu copii mici, deoarece ei repun în scenă întâmplările la care iau parte.
Este vorba despre o căsuță cu mai multe camere, confecționată din lemn. Copilul așează piesele de mobilă după cum consideră, apoi păpușile, care reprezintă familia ce locuiește în respectiva casă. Copilul dezvoltă scenarii și joacă diverse roluri, implicând personajele celelalte în poveste. Acest tip de terapie este centrată pe copil, oferindu-i acestuia foarte multă putere. Cel mai probabil, copilul va pune păpușile în situațiile în care el se regăsește, de obicei. Terapeutul poate observa, în acest fel, modul în care copilul relaționează cu ceilalți membri ai familiei sale, cum interacționează, cum se raportează unii la alții, dacă există conflicte, cum se comportă, cum comunică. În acest joc, copilul are ocazia de a-și exprima sentimentele foarte puternice, de a-și descărca emoțiile, de a învăța cum să-și rezolve problemele. O astfel de ocazie de joc poate fi utilă și părinților, în cazul în care aceștia ar viziona, ulterior, înregistrarea ședinței, având posibilitatea să observe intensitatea emoțiilor pe care le simt copiii lor în diferite situații.
Copilul conduce situația; păpușile pe care le manevrează nu pot controla, nu pot amenința, manipula sau pedepsi, deci, copilul are libertatea de a-și exprima furia, durerea, rușinea sau singurătatea, putând să țipe la ele, dacă simte astfel, sau chiar să le bată.
Terapeutul se poate implica, jucând rolul unuia dintre membrii familiei, cum ar fi mama, tata, fratele sau sora, adaptându-se la informațiile furnizate de copil. După un timp, cei doi pot inversa rolurile, astfel încât terapeutul să joace rolul copilului. Jucând spontan mai multe roluri, copilul poate dezvălui diferite emoții și stiluri de personalitate, punând în act diferite părți conflictuale ale dramei lui interioare; de exemplu, el poate fi extrem de docil în relația cu tatăl său și agresiv în relația cu mama sa. Astfel, copilul descoperă mai multe lucruri despre sine. În plus, el are șansa de a privi o situație și din perspectiva celorlalți – a mamei sale, a tatălui său etc, sporindu-i capacitatea de a face față problemelor cu care se confruntă. Totodată, copilul are posibilitatea de a exersa diferite abilități, pe care va dori să le încerce mai târziu, cum ar fi: să-și poată spune părerea într-o discuție, să ceară ceva fără să se simtă rușinat, să întrebe fără să-i fie frică, să asculte punctul de vedere al celorlalți, să fie empatic etc.
Această tehnică este eficientă în cazul copiilor care nu au acces la propriile lor emoții, ca urmare a unor traume sau a educației, emoțiile fiind reprimate, dar și în cazul copiilor anxioși, egoiști, sau cu puține abilități sociale.