Voi aveți frici?

Autor: Alexandra Csergő, psihopedagog si psihoterapeut

Desigur, fiecare dintre noi se teme de ceva! Fricile noastre sunt foarte diferite, pentru că și noi suntem foarte diferiți. Cu fricile specifice copilăriei, chiar dacă majoritatea sunt nejustificate, toți ne-am confruntat: frica de întuneric, de cutremur, frica de animale sau insecte, de monștri, frica de singurătate sau de abandon, de străini, de locuri noi etc. Aceste frici se numesc arhaice. Însă, odată cu creșterea, ele trec.

Apariția fricilor este normală în dezvoltarea emoțională a copiilor; de obicei apar în perioade mai stresante pentru copii, atunci când au loc schimbări în viața lor: mutarea într-o casă nouă sau într-un alt oraș, începerea grădiniței sau a școlii, schimbarea educatorilor, apariția unui frățior, divorțul părinților, plecarea sau decesul unui membru al familiei etc. În astfel de situații copilul nu înțelege ce i se întâmplă (lui, sau celorlalți).

În programul de activități pentru dezvoltarea competențelor emoționale și sociale, copiii înțeleg, în primul rând, că orice om are frici, chiar dacă unii dintre colegii lor nu recunosc la început („Mie nu mi-e frică de nimic!”), sau, poate, încă nu realizează.

Eu încep, de fiecare dată, prin a le spune despre fricile mele. Acest lucru îi face pe copii să devină mai încrezători și să povestească și ei, la rândul lor. Și mie mi-a fost teamă de întuneric, în copilărie, dar și în adolescență, aveam unele perioade când dormeam cu lumina aprinsă. Într-o perioadă mi-a fost teamă de fantome și de vampiri, deoarece, mergând în vacanțe la bunici, la țară, auzeam oamenii vorbind despre tot felul de întâmplări ciudate, tradiții și superstiții care făceau să mi se ridice părul în cap. Mai târziu mi-a fost teamă de extratereștri, pentru că am văzut o emisiune la televizor, în care se vorbea despre eventuala existență a acestora. Desigur, ca fiecare, am avut și o perioadă în care m-am temut de moarte.

Acum, ca adult, fricile mele sunt diferite, și obișnuiesc să le spun copiilor despre ele, mai ales că mă întreabă direct. Le spun că mie mi-e teamă de urs și, deși iubesc muntele, de fiecare dată când merg într-o zonă muntoasă simt un disconfort destul de mare. Uneori îmi este teamă de câini, am tendința să mă feresc de ei atunci când îi văd pe stradă. Ca mamă, am și frici legate de copiii mei, cum ar frica de a nu se îmbolnăvi grav. Îmi mai este teamă de război (pentru că mor mulți oameni – completează copiii), de hoți și, uneori, de singurătate. Și, probabil, mai am și altele, care se activează în diferite perioade, situații, momente, în funcție de modificările care apar în viața mea și de starea pe care o am.

Unele frici dispar, altele apar, important este ca, per total, viața să nu ne fie afectată de acestea; adică, dacă fricile sunt atât de mari încât nu ne permit să funcționăm normal, să interacționăm eficient cu ceilalți, dacă ne împiedică să facem ceea ce ne place și ne creează mult disconfort, ajungând să nu ne mai putem bucura de viață, pierzând tot felul de ocazii și oportunități, înseamnă că frica este disproporțională cu realitatea, este disfuncțională.

O frică este funcțională atunci când ne ajută, când, punându-ne în situația de a fugi sau a lupta (sau, uneori, a paraliza), de fapt, ne salvează. Frica ne mobilizează. De exemplu, atunci când un câine aleargă lătrând spre tine, e firesc să-ți fie frică; ești pus în situația de a lupta sau a fugi și alegi varianta care ți se pare cea mai potrivită în acel moment. Frica devine nejustificată atunci când te temi chiar și de un pui de cățel, ajungând să treci pe partea cealaltă a drumului pentru a-l evita, deși este evident că nu te poate răni. E firesc să-ți fie teamă dacă te afli pe marginea unei balustrade la mare înălțime, de unde ai putea să cazi în orice moment, dar devine disfuncțional atunci când ți-e teamă să ieși în balcon. Și exemplele pot continua.

Copiii învață să identifice și să conștientizeze fricile personale, să le acecepte, să le exprime și să le trăiască. Să se adapteze, să găsească soluții în situațiile în care frica se manifestă, să facă deosebirea între o amenințare reală și una închipuită. De cele mai multe ori, copiii realizează disconfortul produs de fricile lor, dar nu realizează că fricile stau la baza reacțiilor disfuncționale. De aceea e nevoie ca fricile să fie discutate. Fricile trebuie confruntate, altfel, riscul este ca acestea să se dezvolte, să crească și să se generalizeze. 

Alte frici pe care copiii le destăinuie în timpul activităților sunt: frica de mama/ tata/ bunica, frica de doamna învățătoare sau de domnul director, frica de bătaie, frica de note rele, de teste sau examene, frica de boală, de spital, de injecție sau de doctor, frica de polițist, frica de oameni răi, de țigani, frica de Satana sau de Dumnezeu. Nu îmi propun să discut acum originea acestor temeri, dar, este clar că, pentru majoritatea dintre ele, vorbim de greșeli mari în educația oferită copiilor noștri.

Este foarte important ca, atunci când copiii vorbesc despre fricile și îngrijorările lor, să nu îi luăm în râs; chiar dacă pentru noi par copilărești, pentru ei sunt foarte reale. Îmi amintesc că băiețelul meu cel mare, David, a avut o perioadă când se temea de rechini (cred că a vazut un film care l-a speriat; nu mă refer la Fălci, nu vă panicați, probabil un desen animat sau niște fotografii). În fiecare seară stăteam de vorbă, îl ascultam și încercam să-i explic, să-l ajut, să fiu alături de el. Uneori și explicațiile logice oferite sunt benefice, pentru că demonstrează că unele argumente pentru frică nu sunt susținute. Totuși, a-i spune că nu are de ce să se teamă, de asemeni, nu-i o soluție; el poate înțelege că problema lui nu-i importantă sau că nu ne pasă suficient de mult. Atunci când vede că e ascultat și luat în serios, copilul capătă încredere în adult și va povesti în continuare; altfel, s-ar putea să nu mai povestească, ascunzându-și emoția și înăbușind-o, fără a o mai elibera. Trebuie să înțelegem că are nevoie de timp pentru a depăși orice frică, acest lucru nu se poate întâmpla de la o zi la alta.

Pot fi utilizate povești terapeutice pentru frică, în care copilul se identifică cu personajele, având impresia unei experiențe împărtățite și găsind în poveste diferite sugestii pentru schimbare. Poveștile „lovesc unde trebuie”. Exemple de întrebări în discuția cu copiii: „Voi ce soluții ați fi găsit în situația personajelor? Ce ați fi făcut?”, „Care credeți că este soluția pe care a ales-o personajul pentru a face față fricii?”, „Care este deosebirea între o frică reală și una închipuită?”, „Cum putem verifica dacă fricile noastre sunt justificate?”, „În ce fel ne avertizează frica de eventualele pericole? E bine să ne fie frică uneori? În ce situații?”, „Care sunt situațiile în care vouă v-a fost frică fără să existe o cauză cu adevărat justificată?”

Sunt și nenumărate activități, cum ar fi Copacul fricii și copacul curajului – activitate care are drept scop identificarea fricilor personale și găsirea de soluții adecvate pentru reglarea emoțională, dezvoltarea capacității de a găsi soluții pentru situațiile în care frica se manifestă și de a achiziționa strategii de adaptare la situațiile problemă.

Copiii au înțeles că tratarea fricii se face „apropiindu-se cu pași mici” chiar de obiectul fricii, deoarece „fuga” de problemă sau negarea ei nu va rezolva niciodată problema! Vorbim despre o expunere la stimul. De exemplu, un copil care are o frică irațională de câini, poate începe prin a veni în contact cu pui mici, inofensivi, mai întâi să îi privească, apoi să îi atingă, să îi mângâie, să se joace cu ei, apoi să vină în contact cu alți câini cunoscuți, ai prietenilor sau ai vecinilor, iar, în cele din urmă, o soluție eficientă ar fi să-și achiziționeze un câine, la un moment dat.

O altă strategie de reglare emoțională pentru frică este terapia pe bază de modele: o persoană căreia îi este foarte frică de ceva poate privi o altă persoană apropiindu-se curajos, din ce în ce mai mult, de obiectul fricii, înțelegând că, dacă altcineva poate, atunci poate și ea. 

În cazul băiețelului meu, am avut grijă să aduc chiar eu în discuție subiectul uneori, pentru a nu îl transforma în subiect tabu, ci a-i arăta că e perfect în regulă să vorbim deschis. Am fost la un aquarium unde am privit împreună rechinii cum înotau. Și i-am cumpărat câteva tricouri cu rechini (mai drăguți, nu chiar așa de fioroși!). În cele din urmă, frica a dispărut, dar, cum spuneam, e nevoie de timp, răbdare și încredere.